Suflet pe alei

Sufletul meu a pedalat prea mult,
Pe-alei pavate cu otravă.
Spițele bicicletei s-au îndoit
De pietrele ce-mi-au însângereazat coapsa.

Am alergat prea mult,
Pe cioburi și cuie
Călcâiele mă ard,
Și se descompun
În celule roșii și amare.

Am alergat prea mult,
Dar nu mai simt nimic,
Doar absolutul din mine
Ce m-a făcut să cred

Dualism

Azi ne rupem în bucăți,
Și ne-mpărțim tot ce avem,
Simțim sau suntem.
Materie și spirit.

Eurile noastre se metamorfozează,
În apă și în soare. Sunt androgine.
Se-ascund în carnea-mi ce e scut,
De-al albastrul tău
Ce nu mai are soare.

Imateriale trupuri se împletesc
Și gânduri se sărută,
Și clipele cu limba le îndoaie,
Le răsucesc și le transformă-n trepte,
Spre un divin ce-i doar al lor, al eurilor.

Toamna păpușilor

Bruma se-așterne pe-ncheieturi mecanizate
Și mierea îmbâcsește aerul amar,
Păpușile rămân îmbrățișate,
Și toamna cantă acorduri moi,
De marș funerar.

Vântul lovește trupuri sângerand de fericire,
Și-un ticăit slab se-aude
Din piepturi mult prea reci pentru a iubi
Un gând, un om, o șoaptă,
Un zâmbet sau o toamnă...

Gurile prost desenate se-mpreunează,
Dup-o frunză,
Și totu-n lume e pictat cu sânge,
Și părul blond, de plastic, încâlcit,
De sânge e murdar...