sâmbătă, 26 februarie 2011

Vânzătorii de suflete


Rochița albă se așeza pe corpul bucății de lut din mâna femeii. Modelul era aproape terminat însă așa urma să rămână. Nu mai era timp pentru detaliul sau detaliile ce aveau să o aducă la nivel de capodoperă. Femeia privi cu regret cum fetița se opri lângă poarta înaltă din fier forjat ce începuse să se deschidă cu un hârâit metalic și cu o smucire aproape involuntară o îmbrățisă, contorsionându-i spatele. Doamna în capot vișiniu rămase în ușă privind fără vreo urmă de interes îmbrățișarea celor două.
-Mami, mi-e frică de clowni, șopti fetița.
Încă un detaliu pe care nu avusese timp să-l fixeze. Oftă. Știa prea bine că frica nu era un element care trebuia să-și facă loc în existența copilei, dar se liniști dureros cu gândul că în spatele ușii de stejar nu o vor aștepta clowni.
-Olivia, mami te iubește mult…
Apelativul ăsta îi displăcuse din todeauna, vroia ceva mult mai măreț de atât. Fetița începu să alerge spre ușa masivă de stejar unde aștepta femeia în vișiniu.
-“…și te va iubi mereu”, șopti femeia ce răspunsese cu câteva secunde în urmă la apelativul “mami”,probabil pentru ultima oară. Simțea un regret similar cu cel pe care-l simțise atunci când ultima persoană care-i știuse numele dispăruse. Defapt, dispăruse era doar un termen pe care ea îl asocia descompunerii sufletești a acelei personae cu care nu va ști niciodată ce se întâmplase. Probabil nici Olivia nu va ști ce s-a întâmplat cu ea.
Porțile se închiseră cu un zgomot slab și Olivia dispăru în spatele ușilor de stejar. Femeia mai rămase puțin în timp ce privirea îi parcurgea a mia oară textul de pe placa de metal: “Orfelinatul Sf. Ana”. Literele aurii se dezlipiseră, lăsând doare niște urme vagi săpate în metal, apropiate de culoarea ruginii.
*
Capul Elisabethei atârna acum într-o poziție nefirească lângă trup, în timp ce Helena încă se zbătea în mâinile celei care îi apăsa suav pe gât, oprindu-i respirația.
Plușul ardea într-o găleată răspândind un fum înecăcios. De-abia își putea stăpâni lacrimile și-și lipi buzele de gâtul păpușii, încercând să-i simtă pulsul sacadat. Privea cumva satisfăcută masacrul.
Niciodată nu înțelesese de ce copii dau niște nume așa pretențioase unor bucăți de plastic grosolan manufacturate. Olivia nu fusese pentru ea doar o păpușă. Trebuia să fie capodopera ei, tot ceea ce ea nu a putut fi. Procesul începuse, dar nu avea să se termine. Știa asta, defapt, știuse de la bun început. Nu mai avea timp să se gândească dacă o iubise sau nu pe fetița cu bucle arămii și chiar dacă ar fi avut, nu ar fi făcut-o.
Se considera monstruoasă,deși știa că acțiunile ei fuseseră motivate. Încălcase regulile și trebuia să plătească. Defapt, încălcase regulile doar ca să nu plătească în van.
Acum distrugea urmele. Lacrimile îi înecau ochii. Încă nu-și amintea numele ei. Plușul ardea în găleată. Zecile de suflete care îi trecuseră prin mâini și apoi se descompunseseră încă pâlpâiau orb, înecate de fum. Olivia încă pâlpâia viu. A viață.
Sufletele nu au nume. Probabil de asta nu-și putea aminti numele ei.
Întodeauna se considerase imaterială, sau cel puțin așa ar fi trebuit să fie. Însă Olivia nu era numai un suflet. Era un tot unitar ce dăduse sens vieții ei în ultimii ani, luni, săptămâni sau zile. Pierduse noțiunea timpului abia după ce acceptase că o posedase în tinerețe. Nu se considera bătrână, doar fără vârstă dar nu și nemuritoare. Abilitatea de a muri nu îi fusese alterată de transformările multiple prin care trecuse.
Credea că o durea. Povestea părea să se repete, dar nu-și putea aminti conținutul.
Doar un singur lucru îi rămăsese întipărit în minte. Simțul olfactil îi fusese afectat de fum. Nu-și putea da seama dacă era un sfârșit sau un început.
Planetele erau aliniate în seara aceea pe cerul lor mult prea rigid, confectionat dintr-un plastic de culoare cernelii. Chiar și fața de pernă albastră cu vulpițe roșii o speria. Imaginea uneia din vulpițe sărind, încolăcindu-i-se în păr, muscând-o ușor de lobul urechii stângi, apoi înaintând prin canalul auditiv și sfășiindu-i timpanul i se întipărise adânc pe retină, repetându-se aprope obsesiv.
Mirosea vag a portocale și a jucării de pluș, a păpuși cu chipuri de ceară smulse și a mașinuțe fără roți. Mirosea plăcut a slăbiciune și absurd pielea ei, sau doar a copilărie.
Lentilele groase se suprapuneau peste punctele negre, semne din naștere sau din viață. Fâșii late începuseră să se decojească de pe antebrațe și gambe, lăsând la iveală bucăți roșiatice ce străluceau dureros. Mii de roți îi străbăteau trupul, conturându-l cu linii întrerupte, brăzdate adânc. Mierea îi acoperea trupul, mirosind amar, grețos.
Panglici de țesuturi moarte continuau sa se desfacă și să cadă în spirale peste așternuturi. Irisul ochilui drept îmi aluneca pe obraz lăsând o dâră amară pe papilele ei gustative împrăștiate pe bărbie.
Telescoapele! Telescoapele zăceau aruncate într-un colț al camerei, cu tuburile dezmembrate sadic strânse într-un morman. Lentilele erau sparte.
Unghiile-i cădeau și se înfigeau tot mai adânc în stomac, lăsând cicatrici adânci, acoperite cu miere. Șerpi de cerneală se târau afară din mormanul de telescoape si alunecau pe podea. Călimara era tăndări.
Un suntet bizar îi bubuise în urechi, apoi nu își mai amintea decât literele săpate în metal pe care nu le putea înțelege la vârsta aceea,dar repetarea lor ritmică i le întipărise adânc în memorie. Se afla la vârsta la care copii încep să deseneze case, copaci, mașini, animale sau păsări. Îngrijitoarele o priveau uimite pe Natalia desenând. Natalia nu era numele ei, ci doar numele atribuit fetiței a cărei identitate se pierduse printre dărâmăturile casei cu molii. Desenele ei erau întodeauna la fel, păreau să reprezinte placa metalică de pe zidul orfelinatului pe care scria cu litere, pe atunci aurii, necojite, „Orfelinatul Sf. Ana”. Tot nu putea realiza dacă viața ei începuse sau se sfârșise.
Defapt, întreaga ei viață a fost guvernată de incertitudine. Fantomele existenței trecute, probabil mai bune, refuzau să o bântuie. Doar moliile au continuat să-i roadă tot mai adânc în suflet., ducând la o serie de transformări. Vânatul devenise acum vânător.
Plușul încă ardea și fumul se ridica în coloane ce vroiau să simbolizeze ceva. Natalia se descompunea. Se mai intreba doar ce va rămâne în urmă. Spera ca Olivia să-și amintească numele și astfel să-și apere sufletul de rosăturile dureroase ale moliilor.