Alchimistul

Trăiam în scobitura gâtului cerului, într-un laborator adânc îngropat în straturile de piele. Viaţa noastră se scurgea printre sticluţe străvezii umplute cu nişte substanţe ciudate, ce-şi schimbau culoarea după trecerea organizată a timpului. Victor susţinea că această schimbare se face după stările noastre de spirit. Eu eram prea obosită să-l mai contrazic, în fond, cel mai inteligent cedează primul. Această dispută devenise un fel de ritual plictisitor și monoton. Începusem să cred că vorbeam cu una dintre sticluţele cu lichid colorat şi să-mi pun întrebări despre integritatea mea mintală.

Aceasta era locuinţa noastră de vară, iadul ventilatoarelor care nu reuşeau să efectueze mai mult de două rotaţii complete. Cu timpul mă resemnasem cu asta şi în acele seri în care pielea mi se lipea de corp, refuzând să-mi ofere libertatea necesară mişcării, mă pozitionam în faţa ferestrei vestice şi urmăream marea orbitând în jurul nostru.

În fiecare iarnă ne mutam pe umeri. Victor îmi respecta această dorinţă deşi nu împărtăşea aceeaşi pasiune bolnavă pentru atingerea plăcută şi violentă a viscolului. Împachetam laboratorul în două valize, având multă grijă la sticluţele umplute cu lichid colorat şi ne îndreptam spre umeri. Aceasta era destinaţia cu care trebuia să mă mulţumesc şi să mă arăt mulţumită. Aşa îl făceam pe Victor fericit, îi datoram asta. Îmi plăcea să-l văd fericit, deşi mă întrebam tot mai des cum ar putea o persoană așa raţională să fie fericită în preajma mea.

Încă nu renunţasem la ideea de a merge pe creştet, îmi doream cu ardoare să-mi plimb degetele printre rădăcinile firelor de păr cereşti, dar acest plan mai trebuia amânat cel puţin un an.

Anul trecut am stat pe clavicula stângă şi am privit coasta Amercii de Nord. Victor a încercat să mă sărute. M-am ferit şi l-am minţit din nou. Nici măcar nu se mai obosea să ma creadă. Deja pierdusem şirul propriilor minciuni. Mă întrebam dacă minţisem şi atunci când îi spusesem că exist. Oare existam? Mi-ar fi plăcut să-l întreb asta, dar nu aveam siguranţa că-mi va spune adevărul. Am renunţat treptat la idee.

A renunţat şi el. A început să-mi vorbească despre mitologia greacă. Nu-l ascultam. Îmi doream să ajung pe creştet. Mă întrebam dacă acolo îl voi găsi pe Dumnezeu. Fiecare om are un Dumnezeu al lui. Oare aveam şi eu? Păcătuiam cu fiecare respiraţie şi îndepărtam orice persoană care încerca să se apropie. Nu voiam să redevin parazită, trăiam din propia energie şi refuzam orice sursă exterioară. Nu iubeam pe nimeni, nici măcar pe mine, dar cu siguranţă aveam un Dumnezeu. Victor era Dumnezeul meu căzut într-o uşoară dizgraţie. Mă plictiseam destul de repede.

Când mă găsise, eram aproape imaterială, o formă parazită a fiinţei umane. Gustam curcubeul, culoare după culoare şi inhalam energia prin fiecare por. Alchimistul, al cărui nume nu-l ştiam atunci, mă îndepărtase de orice formă de energie din care m-aş fi putut hrăni şi mă adusese în laboratorul lui. Cu timpul, reuşisem să mă vindec de această dependenţă, dar niciodată complet. Nu reuşisem să-mi recapăt amintirile din viaţa mea anterioară, oricum, nu prea le simţeam lipsa. De fapt, nu-mi pierdusem în totalitate amintirile. O formă neclară îmi apărea în minte şi în ciuda încercărilor repetate, nu reuşisem să o identific cu niciun obiect din viaţa mea actuală.

Victor, alchimistul, era o persoana interesantă. Avea părul alb-argintiu deşi nu avea mai mult de 35 de ani, pielea palidă, aproape transparentă şi purta ochelari cu rame groase. Descoperisem Piatra Filozofală cu mult timp în urmă, dar îmi pierdusem rapid interesul. Nici măcar Victor nu se mai arăta interesat. În viaţa noastră, nemurirea era ceva normal.

Următoarele zile, ani sau secole s-au scurs într-un ritm alert, cu veri petrecute în scobitura gâtului şi ierni pe claviculele cerului.

Într-o zi, i-am propus să construim maşina timpului. M-a privit sceptic şi m-a întrebat de ce aş vrea să facem asta. L-am minţit din nou. I-am spus că ar trebui să avem o ocupaţie. Eram doar nişte „pierde-vară” cu normă întreagă. Ştiam că nu m-a crezut, de altfel, nici nu mă obosisem să par credibilă. A repetat întrebarea. Nu i-am răspuns. Atunci m-a întrebat suav şi iscoditor:

„-Dacă ai putea aduce orice din trecut, ce ai aduce?”.

Am început să plâng.

„-Pe Oaky...”, am spus eu ruşinată. Apoi, am răspuns privirii lui curioase.

„-Jucăria... jucăria mea! Doar pe ea mi-o amintesc!”

Şi-a aşezat braţul stâng în jurul umerilor mei, şi mi-a sprijinit faţa pe pieptul lui. Plângeam cu sughiţuri.

„-Nu putem, nu-i aşa?” M-a strâns şi mai tare în braţe. „Atunci, ce rost mai are să fim nemuritori, dacă nu mai putem fi copii? ”

Ghid de cum să te găsești pe tine

Viața mea era divizată după apusurile de soare, în perioade de 365 sau 366 de apusuri. Perioada dintre două apusuri avea două părți: prima parte, numită generic „noapte”, reprezentând un gol temporal în care pluteam aproape inertă și a doua parte, ziua, când razele soarelui îmi loveau neîncetat fereastra.

Se poate spune că viața mea era monotonă. În ciuda loviturilor frecvente aplicate de soare asupra ferestrei, aceasta nu prezenta niciodata urme sau vânătăi, astfel încât, nu reușisem încă să chem pe nimeni de la Institutul de Medicină Legală pentru a o consulta. Astfel, planul meu de a da în judecată soarele era amânat în fiecare zi. Cu toate acestea, am putea spune că aveam o activitate intensă datorită sinuciderilor repetate ce aveau loc în ființa mea.

Astăzi era liniște. Tăcerea aproape îmi invada porii. Însă, în scurt timp, sufletul meu a murit din nou. Probabil sunt nemuritoare, dar sufletele mele decid să-și ia viața încă din primele secunde de la vederea luminii. Bănuiesc că din cauza acomodării greoaie a pupilelor lor cu razele soarelui. Acum, sper că întelegeți motivele pentru care vreau să inițiez acest proces.

Ultimul meu suflet a hotărât să se sinucidă. S-a spânzurat de tavan cu stele. Cred că-l invidiez. Eu nu văzusem niciodată stelele până în urmă cu doi ani( perioade de 365 de apusuri ce s-au succedat îngrozitor de lent) când mi-am luat buletinul. O stea micuță era desenată pe un colț al drapelului. Probabil, acela a fost singurul moment în care am fost aparent cu adevărat fericită. Cu toate acestea, simțeam în continuare cum invidia mă rodea. Vroiam să văd stelele adevărate, dar energia mă părăsea cu cât soarele aluneca spre apus și creștea cu fiecare mutare înceată spre răsărit. Astfel, adormeam o dată cu dispariția soarelui și mă trezeam o dată cu apariția lui. Eram adesea numită „fiica soarelui”, deși aveam pielea aproape transparentă și nimic din trăsăturile mele nu trăda originea divină.

S-ar putea spune multe lucruri despre mine, fără a fi neapărat minciuni sau neapărat adevărate. Defapt, personalitatea mea fluidă poate fi denumită pur și simplu gri, o personalitate aflată între cele două extreme, alb și negru. Dar ceea ce era cu siguranță adevărat era faptul că aveam o fire nestanornică.

Cea mai lungă relație cu sufletul meu, a durat aproximativ cinci minute, încheiată cu sfârșitul tragic al acestuia sub roțile unui autobuz. Polițiștii chemați să investigheze cazul spun că nu a fost vorba de o sinucidere, dar eu tind să cred contrariul datorită întâmplarile suferite de sufletele mele din trecut. Următoarea relație, a durat vreo trei minute, defapt, atât a durat viața următorului meu suflet care s-a sinucis în urma disputei pe periuța de dinți.

Cine ar fi crezut că sufletele au dinți? Oare au dinți de lapte? Sau măsele cu rădăcinile bine înfipte in gingie? Probabil, depinde de vârsta fiecăruia. Sufletele mele mereu au avut dinți de lapte.
Noul meu suflet mușcă. A ținut secretă această abilitatea până într-o zi, prima din existența lui, de altfel, când și-a înfipt adânc dinții în mine, aproape fisurându-mi câteva artere.

*
Începusem să mă întreb când am să mor și eu. Decesele din jurul meu, defapt, decesele din mine, îmi știrbiseră încrederea în nemurire. Avusesem 2.899.999 de suflete în ultimile 365 de zile, toate înmormântate conform tradițiilor în cutii de chibrituri, din cauza prețurilor ridicate ale locurilor de veci.

Al 2.900.000 lea suflet părea punternic. Se născuse în zorii celei de-a 366 zi din al 16-lea an și fusese botezat simplu 2.900.000. Acceptasem chiar să împart cu el patul, atât timp cât promitea solemn să nu se atingă de pătura cu ponei roz. Contrar înțelegirii făcute, în acea dimineață l-am găsit cuibărindu-și întreaga materie sub singurul lucru sfânt pentru mine, pătura cu ponei roz. L-am trezit, mișcările violente trădându-mi indignarea. Acesta a fost notat momentul 0 în noua viață a amândurora. Eram convinsă că nu va supraviețui încercării cu periuța de dinți, dar spre uimirea mea, când îndreptam periuța spre dinții din față, 2.900.000 și-a înfipt caninii bine ascuțiți în mine, din interior.

A supraviețuit chiar și micului dejun și somnlui de amiază, înfigându-și dinții mai adânc în mine. Următoarele gesturi pe care el le-a considerat nepotrivite, au fost pedepsite prin aceiași metodă.
Astfel, s-au scurs următoarele apusuri din viața mea, fiecare greșeală fiind pedepsită prin mușcături ce lăsau urme adânci. Acum, sufletul meu a primit un nume. Îl cheamă Will și are voie să doarmă sub pătura cu ponei roz, care defapt a intrat în posesia lui. Ceilalți spun că am devenit statornică. Dar ei nu știu că la câteva apusuri după ce Will s-a născut în mine, am văzut stelele...

Voi ați văzut vreodata stelele? Dar sufletele voastre mușcă?

Vânzătorii de suflete

Rochița albă se așeza pe corpul bucății de lut din mâna femeii. Modelul era aproape terminat însă așa urma să rămână. Nu mai era timp pentru detaliul sau detaliile ce aveau să o aducă la nivel de capodoperă. Femeia privi cu regret cum fetița se opri lângă poarta înaltă din fier forjat ce începuse să se deschidă cu un hârâit metalic și cu o smucire aproape involuntară o îmbrățisă, contorsionându-i spatele. Doamna în capot vișiniu rămase în ușă privind fără vreo urmă de interes îmbrățișarea celor două.
-Mami, mi-e frică de clowni, șopti fetița.
Încă un detaliu pe care nu avusese timp să-l fixeze. Oftă. Știa prea bine că frica nu era un element care trebuia să-și facă loc în existența copilei, dar se liniști dureros cu gândul că în spatele ușii de stejar nu o vor aștepta clowni.
-Olivia, mami te iubește mult…
Apelativul ăsta îi displăcuse din todeauna, vroia ceva mult mai măreț de atât. Fetița începu să alerge spre ușa masivă de stejar unde aștepta femeia în vișiniu.
-“…și te va iubi mereu”, șopti femeia ce răspunsese cu câteva secunde în urmă la apelativul “mami”,probabil pentru ultima oară. Simțea un regret similar cu cel pe care-l simțise atunci când ultima persoană care-i știuse numele dispăruse. Defapt, dispăruse era doar un termen pe care ea îl asocia descompunerii sufletești a acelei personae cu care nu va ști niciodată ce se întâmplase. Probabil nici Olivia nu va ști ce s-a întâmplat cu ea.
Porțile se închiseră cu un zgomot slab și Olivia dispăru în spatele ușilor de stejar. Femeia mai rămase puțin în timp ce privirea îi parcurgea a mia oară textul de pe placa de metal: “Orfelinatul Sf. Ana”. Literele aurii se dezlipiseră, lăsând doare niște urme vagi săpate în metal, apropiate de culoarea ruginii.
*
Capul Elisabethei atârna acum într-o poziție nefirească lângă trup, în timp ce Helena încă se zbătea în mâinile celei care îi apăsa suav pe gât, oprindu-i respirația.
Plușul ardea într-o găleată răspândind un fum înecăcios. De-abia își putea stăpâni lacrimile și-și lipi buzele de gâtul păpușii, încercând să-i simtă pulsul sacadat. Privea cumva satisfăcută masacrul.
Niciodată nu înțelesese de ce copii dau niște nume așa pretențioase unor bucăți de plastic grosolan manufacturate. Olivia nu fusese pentru ea doar o păpușă. Trebuia să fie capodopera ei, tot ceea ce ea nu a putut fi. Procesul începuse, dar nu avea să se termine. Știa asta, defapt, știuse de la bun început. Nu mai avea timp să se gândească dacă o iubise sau nu pe fetița cu bucle arămii și chiar dacă ar fi avut, nu ar fi făcut-o.
Se considera monstruoasă,deși știa că acțiunile ei fuseseră motivate. Încălcase regulile și trebuia să plătească. Defapt, încălcase regulile doar ca să nu plătească în van.
Acum distrugea urmele. Lacrimile îi înecau ochii. Încă nu-și amintea numele ei. Plușul ardea în găleată. Zecile de suflete care îi trecuseră prin mâini și apoi se descompunseseră încă pâlpâiau orb, înecate de fum. Olivia încă pâlpâia viu. A viață.
Sufletele nu au nume. Probabil de asta nu-și putea aminti numele ei.
Întodeauna se considerase imaterială, sau cel puțin așa ar fi trebuit să fie. Însă Olivia nu era numai un suflet. Era un tot unitar ce dăduse sens vieții ei în ultimii ani, luni, săptămâni sau zile. Pierduse noțiunea timpului abia după ce acceptase că o posedase în tinerețe. Nu se considera bătrână, doar fără vârstă dar nu și nemuritoare. Abilitatea de a muri nu îi fusese alterată de transformările multiple prin care trecuse.
Credea că o durea. Povestea părea să se repete, dar nu-și putea aminti conținutul.
Doar un singur lucru îi rămăsese întipărit în minte. Simțul olfactil îi fusese afectat de fum. Nu-și putea da seama dacă era un sfârșit sau un început.
Planetele erau aliniate în seara aceea pe cerul lor mult prea rigid, confectionat dintr-un plastic de culoare cernelii. Chiar și fața de pernă albastră cu vulpițe roșii o speria. Imaginea uneia din vulpițe sărind, încolăcindu-i-se în păr, muscând-o ușor de lobul urechii stângi, apoi înaintând prin canalul auditiv și sfășiindu-i timpanul i se întipărise adânc pe retină, repetându-se aprope obsesiv.
Mirosea vag a portocale și a jucării de pluș, a păpuși cu chipuri de ceară smulse și a mașinuțe fără roți. Mirosea plăcut a slăbiciune și absurd pielea ei, sau doar a copilărie.
Lentilele groase se suprapuneau peste punctele negre, semne din naștere sau din viață. Fâșii late începuseră să se decojească de pe antebrațe și gambe, lăsând la iveală bucăți roșiatice ce străluceau dureros. Mii de roți îi străbăteau trupul, conturându-l cu linii întrerupte, brăzdate adânc. Mierea îi acoperea trupul, mirosind amar, grețos.
Panglici de țesuturi moarte continuau sa se desfacă și să cadă în spirale peste așternuturi. Irisul ochilui drept îmi aluneca pe obraz lăsând o dâră amară pe papilele ei gustative împrăștiate pe bărbie.
Telescoapele! Telescoapele zăceau aruncate într-un colț al camerei, cu tuburile dezmembrate sadic strânse într-un morman. Lentilele erau sparte.
Unghiile-i cădeau și se înfigeau tot mai adânc în stomac, lăsând cicatrici adânci, acoperite cu miere. Șerpi de cerneală se târau afară din mormanul de telescoape si alunecau pe podea. Călimara era tăndări.
Un suntet bizar îi bubuise în urechi, apoi nu își mai amintea decât literele săpate în metal pe care nu le putea înțelege la vârsta aceea,dar repetarea lor ritmică i le întipărise adânc în memorie. Se afla la vârsta la care copii încep să deseneze case, copaci, mașini, animale sau păsări. Îngrijitoarele o priveau uimite pe Natalia desenând. Natalia nu era numele ei, ci doar numele atribuit fetiței a cărei identitate se pierduse printre dărâmăturile casei cu molii. Desenele ei erau întodeauna la fel, păreau să reprezinte placa metalică de pe zidul orfelinatului pe care scria cu litere, pe atunci aurii, necojite, „Orfelinatul Sf. Ana”. Tot nu putea realiza dacă viața ei începuse sau se sfârșise.
Defapt, întreaga ei viață a fost guvernată de incertitudine. Fantomele existenței trecute, probabil mai bune, refuzau să o bântuie. Doar moliile au continuat să-i roadă tot mai adânc în suflet., ducând la o serie de transformări. Vânatul devenise acum vânător.
Plușul încă ardea și fumul se ridica în coloane ce vroiau să simbolizeze ceva. Natalia se descompunea. Se mai intreba doar ce va rămâne în urmă. Spera ca Olivia să-și amintească numele și astfel să-și apere sufletul de rosăturile dureroase ale moliilor.